Într-o primăvară, după ce am încercat cu larve de libelulă să pescuim la caras în bălţile din preajma Jimboliei, prietenul meu mi-a propus un tur al canalelor din zona de frontieră. Am început cu zona de sud-vest, dar la Podul Ţiganului nu ni s-a părut a fi un loc potrivit. Am traversat câmpul, am trecut peste şoseaua care duce spre vamă, am ocolit serele şi ne-am oprit pe malul vestic al canalului de lângă graniţa cu Serbia.

Eram teribil de emoţionat. La mai puţin de 20 de m depărtare, se aflau bornele de frontieră. Între ele şi malul canalului era o porţiune semănată cu grâu. Cu zeci de ani în urmă, în această zonă era o fâşie arată şi greblată mereu, fără a fi cultivată cu plante sau iarbă, pentru a observa urmele celor care ar fi trecut fraudulos frontiera de stat a României. Civilii nu aveau acces în acea zonă, deoarece pe acolo patrulau doar grănicerii. De multe ori, auzeam în miez de noapte sau zile ceţoase, rafale de armă automată, venind dinspre frontiera de vest. Întotdeauna, evenimentele de frontieră îmi creau o stare de nelinişte, de îngrijorare că cineva îşi pune viaţa în pericol, fie militar în termen sau infractor. Acum priveam cu atenţie fiecare detaliu, încercând să-mi reconstitui în minte, fel de fel de întâmplări auzite de la alţii şi să evaluez dozele de curaj sau frică ale protagoniştilor acestor drame.

Nu departe de linia de demarcaţie dintre cele două state, pe teritoriul sârbesc, se ridica maiestos scheletul metalic al unui observator de frontieră. În foişor nu se afla nimeni, însă eu eram circumspect: „Dacă urcă acolo un militar şi ne vede forfotind în preajma graniţei? Poate crede că punem la cale ceva dubios şi îşi poate lua măsuri de precauţie. Câte nu pot trece prin mintea unui necunoscut despre un prezumtiv incognito?!...“

Aş fi preferat să părăsesc zona, însă colonelul, obişnuit cu frontiera ca ţiganul cu scânteia, căuta insistent un loc unde să ne instalăm undiţele, fără să bănuiască ce se petrecea în sufletul partenerului său. Când a găsit două ochiuri de apă fără vegetaţie, a întrebat:

- Ne oprim aici?!

I-am răspuns cu întârziere, căci gândurile hoinăreau aiurea, pe potecile trecutului.

- Da!

I s-a părut că nu sunt mulţumit de ceva. A continuat:

- Dacă nu-ţi place, ne mutăm în altă parte…

- Nuu! Rămânem aici! am rostit eu îngrijorat şi ruşinat că partenerul ar fi putut să-mi ghicească gândurile.

Curând, captivat de patima unditului, aveam să mă liniştesc. Carasul auriu trăgea bine, iar pentru mine era un motiv incontestabil pentru a deveni pe deplin satisfăcut. În mai bine de o oră, fiecare dintre noi avea în plasă peşte pentru o saramură. Am convenit să plecăm acasă şi să revenim în altă zi.

La următoarea partidă participau trei persoane: eu, Petrică şi nepotul său Cristi. De cum am ajuns, micuţul a intrat în acţiune, devenind vedeta zilei. Mai întâi i-a pretins bunicului să-i încredinţeze o undiţă. După ce i-a împlinit voia, şi a văzut că noi prindem peşti, iar el ratează ca oricare debutant, a crezut că băţul este de vină. A cerut altul mai lung. În cele din urmă l-a abandonat, căci manevrarea acestuia depăşea puterea unui băieţel abia trecut de cinci anişori. Ca să-i dăm satisfacţie că ia parte la acea activitate împreună cu adulţii, l-am pus să aleagă câte o undiţă de la fiecare pescar, iar tot ce se prinde să fie al lui. Cum el alerga de la un adult la celălalt, am intrat şi noi în joc. În momentul când se afla lângă bunicul său, luam un peştişor din găleata cu apă în care păstram capturile şi îl puneam în cârligul undiţei micului pescar, apoi strigam:

- Cristi, hai repede că s-a prins un peşte în undiţa ta!

După un timp, bunicul său folosea acelaşi procedeu. L-am alergat până am observat că s-a plictisit de acest joc inventat de doi adulţi ipocriţi care profitau de naivitatea micuţului.

Copiii normali au o cantitate nebănuită de energie pe care sunt tentaţi s-o consume cu patima jocului. Adulţii fiind ocupaţi cu supravegherea undiţelor nu se puteau lăsa atraşi într-o activitate permanentă cu acest neastâmpărat, aşa că a fost nevoit să inventeze altceva. Mai întâi a alergat după fluturii zglobii care veneau şi plecau peste frontieră, fără să le pese dacă au sau nu paşaport. Această activitate putea deveni periculoasă, dacă în goana după micile zburătoare ar fi trecut linia de demarcaţie. Bunicul său l-a avertizat:

- Cristi, nu ai voie să te apropii de bornă. Joacă-te aici lângă noi!

După câteva explicaţii, a înţeles pericolul la care se expunea, însă nu s-a astâmpărat. A început să arunce cu bulgări după broaşte. Jocul său a stârnit supărarea bunicului, care l-a certat:

- Du-te în alt loc. Aici sperii peştele.

Locul acela a fost găsit în preajma mea. Întrucât ne împrietenisem şi ne tutuiam, nu l-am putut lipsi de plăcerea de a bombarda suprafaţa apei din preajma plutelor mele. Norocul meu că broaştele speriate au părăsit zona, retrăgându-se în desişul stufului. Dispărând obiectul distracţiei sale, au încetat şi ostilităţile. Trebuia găsit altceva. Amintindu-mi de o comedie cinematografică franceză, i-am propus micului actor o colaborare:

- Vrei să prindem mai mulţi peşti?

- Da.

- Uite cum facem: când eu pun mâna pe băţ, tu baţi cu talpa piciorului în pământ.

Colaboratorul inocent a început să tropăie ca şi cum ar fi dorit să scoată tot peştele din canal în câteva secunde.

- Stai! Nu aşa! Loveşti cu pantoful numai o singură dată şi numai atunci când spun eu: acum!

S-a întâmplat să urmeze o perioadă favorabilă şi trăsăturile să fie frecvente. Jocul a devenit atractiv. Ne distram tustrei: micuţul se bucura de succesul tropăiturii, mai ales că, uneori, muşcau câte doi peştişori; adulţii râdeau de naivitatea partenerului, fără a se ruşina de fapta lor nedemnă. După ce trăsăturile s-au rărit, nepotul a considerat colaborarea încheiată şi s-a mutat lângă bunicul său. Acolo a născocit o altă joacă: număra peştii din găleata mea sau mă întreba câţi am prins, apoi alerga la Petrică să întrebe dacă el are mai mulţi. Bineînţeles că îi spunea că are mai mulţi decât mine. De fiecare dată era bucuros şi exclama:

- Noi avem mai mulţi decât tine!

Afirmaţia rămânea valabilă, chiar dacă numărul spus de adversarul meu era mai mic. Preşcolarul nu avea suficiente cunoştinţe despre mărimi, spre a înţelege că suta nu este mai mare decât mia. Nu era suficient că supraevaluam cantităţile de peşte, dar vehiculam şi numere pe care viitorul şcolar nu le cunoştea valoarea, amuzându-ne copios.

După ce a devenit şcolar, Cristi l-a mai însoţit pe bunicul său şi la alte partide de pescuit, chiar şi cu Andrada, sora mai mare, însă, orizontul său de cunoştinţe despre lumea înconjurătoare fiind mai mare, nu a mai putut fi păcălit de nişte adulţi puşi pe şagă.

Dragomir Ciobanu