Pescuitul în perioada de vara oferă pescarilor multe surprize: unele agreabile, altele neplăcute, toate memorabile, demne de a vedea chiar lumina tiparului. Despre una dintre acestea aş vrea să relatez în această sumară povestire. Vă asigur, dragi cititori, că nu este o fabulaţie cu iz pescăresc. Este pe bune!

După câteva escapade pe canalele de dincolo de Bega, pe raza comunei Otelec, făcute împreună cu bunul meu prieten P. C., şi încheiate cu rezultate modeste, am pătruns în zona de frontieră de la Pustiniş. Fostul ofiţer de grăniceri cunoştea bine canalele şi căile de acces către acestea, aşa că aveam avantajul de a ne deplasa în locurile cele mai neumblate, acolo unde peştele nu era deranjat de pescari sau de plasele braconierilor.

S-a întâmplat să descoperim un canal secundar cu mult peşte şi mai puţin colmatat. Acolo predomina carasul, dar nici ştiucile nu stăteau pe gânduri, dacă li se oferea momeală vie în cârlig. Pentru perioadele când în bazinele de la Jimbolia peştele manifesta apatie totală faţă de momeală, 2-3 kg de caras capturat în câteva ore, însemna pentru noi un succes şi un îndemn de a ne continua aventura. Tot mutându-ne de pe un canal pe altul, ne-am oprit şi la bazinele unei staţii de pompare care, nu ştiu din ce cauză, nu mai funcţiona de multă vreme. Acolo, vegetaţia acoperise două treimi din suprafaţa apei. Amicul meu a zis:

- Aici trebuie să fie şi peşte mai mare. Să-l testăm. Dacă nu trage, avem în apropiere două canale cu apă suficient de adâncă pentru a pescui la plută.

Ca să cuprindem o arie mai mare de investigaţie, am abordat simultan ambele bazine. El s-a instalat în cel din amonte, eu în aval. Timp de o oră nu am comunicat între noi, fiecare fiind preocupat de undiţe, de schimbarea momelilor şi introducerea capturilor în juvelnic. În bazinul în care pescuiam eu muşca frecvent obletele, rareori mai scoteam câte o caracudă sau caras. Eram mulţumit căci adunasem peste 1 kg de peşte. Eram curios dacă şi partenerul avea acelaşi succes. Mi-am părăsit undiţele şi am purces spre a vedea cu ce se laudă colonelul.

- Ei, cum merge?!

- Excelent! Cred că am peste două kilograme de caracude.

- Mari?! am întrebat eu uimit de succesul său.

- Acceptabile: 3-4 la kg. Acolo muşcă tot atât de bine?!

- Da, dar numai albitura!

- Mută-te aici! Este un ochi de apă fără iarbă unde poţi arunca la plută…

Am acceptat propunerea şi zeul Fortuna s-a aşezat lângă undiţele mele. Am prins multe caracude uneori şi la ambele cârlige. Nici amicul meu nu a fost mai prejos. Din când în când, scotea câte doi peşti la o undiţă, repetând stereotipic acelaşi îndemn: „Hai cu tata!“ Buna dispoziţie nu ne-a părăsit nici când peştele a încetat cu desăvârşire să mai muşte. Eram obişnuiţi cu asemenea situaţii. Întrucât aveam o cantitate suficientă de peşte pentru a cataloga partida extrem de reuşită, am părăsit arena, programând un nou spectacol în viitorul apropiat.

N-a fost să fie chiar după vrerea noastră. Au urmat câteva zile cu ploi torenţiale, iar drumurile agricole au devenit noroioase, impracticabile. Aşteptam cu nerăbdare o zi însorită pentru a ne deplasa la locul unde s-a săvârşit evenimentul anului. Acesta s-a petrecut chiar într-o zi de duminică.

După ce am trecut de satul Pustiniş, chiar înainte de podul de peste Bega, trebuia s-o luăm la dreapta. Pe drumul ce ducea direct la staţie nu se putea intra, era desfundat. Amicul meu, cunoscător al zonei, a hotărât:

- Mergem pe digul de lângă Bega. Ocolim puţin, dar avem şansa să ajungem la canal.

Nu m-am împotrivit, deoarece aveam încredere în experienţa sa, chiar şi ca şofer. Am parcurs vreo două sute de metri, cu zone în care mai băltea apa în rigolele lăsate de roţile tractoarelor, apoi ne-am împotmolit. Autoturismul refuza să înainteze. Roţile se învârteau pe loc, adâncind şanţul, iar motorul urla de răsuna toată valea pustie la acea oră matinală. Eram la mare încurcătură. În stânga, la doi paşi distanţă, începea panta abruptă a digului care se termina chiar în apele râului. În partea dreaptă, aceeaşi înclinaţie periculoasă, doar că se termina cu bălării şi tufişuri. Aşadar, întoarcere vehiculului era imposibilă ca şi continuarea drumului. Nu ne rămânea decât o singură soluţie: mersul înapoi. Teoretic era realizabil, însă aveam probleme: maşina avea tracţiune pe roţile din faţă, ceea ce defavoriza ieşirea acestora din capcanele acelor rigole blestemate. Orice manevrare a volanului era anihilată de turaţia roţilor care patinau, pneurile fumegau, împroşcând jeturi de apă amestecată cu noroi. După câteva tentative de a-mi alătura şi forţa mea cailor putere ai motorului, timp în care autoturismul nu şi-a modificat poziţia infamă, am ajuns la concluzia că trebuie folosite alte mijloace decât împingerea.