Din anul 2005, în propria-mi grădină, mereu supusă inundaţiilor în lunile cu precipitaţii abundente, a fost săpată o groapă care poate colecta circa 50-60 mc de apă. Având o adâncime de circa 2 m, iar nivelul freatic fiind cu o jumătate de metru mai sus de fundul micului bazin, nu seacă niciodată. Iniţial, am folosit această rezervă de apă pentru udatul straturilor de legume. Ulterior, profitând şi de faptul că iarna rămâne o cantitate apreciabilă de apă sub gheaţă, l-am transformat într-un mini eleşteu, populându-l cu peşte, mai ales caras. Un proiect încurajator. Care pescar n-ar fi fericit să aibă propriul râmnic?!... Din când în când am aruncat şi hrană, iar în momente de relaş am catadicsit să undesc, spre a testa apetitul peştilor pentru diverse momeli. Unul dintre aceste momente a fost imortalizat de aparatul foto, iar imaginile introduse în calculator şi trimise celor apropiaţi.

Această sfoară dată în ţară a ajuns şi la Bacău, unde am rude apropiate. Fotografiile, a căror valoare informativă este de o mie de ori mai mare decât a unui cuvânt, i-au fascinat pe cei mai mici privitori, strănepoţii mei, doi şcolari isteţi, care şi-au programat un sejur în vacanţa mare la Jimbolia. Vestea m-a bucurat, iar evenimentul s-a produs în vara următoare. Totul ar fi decurs normal, dacă aceşti viitori pescari ar fi avut în vreun fel de-a face cu unditul şi ustensilele clasice utilizate. Erau tabula rasa, însă doreau din tot sufletul să se folosească de undiţe. Aşadar, ca un unchi iubitor şi mare amator de pescuit, mi-am asumat responsabilitatea de a-i introduce pe uşa din faţă în această lume mirifică a pescarilor.

Mai întâi i-am dus la magazinul specializat şi i-am îndrumat să-şi aleagă ustensilele potrivite (desigur, după posibilităţile pecuniare ale unui pensionar). A urmat prima lecţie la balta din grădină, unde răbdarea mea a fost pusă la grea încercare. A trebuit să răspund la sute de întrebări, să corijez greşelile iminente ale debutanţilor, să-i încurajez atunci când peştii ieşeau învingători în lupta cu cei de pe mal şi câte alte aspecte care se ivesc într-o astfel de aventură. Mi-am pus în valoare, nu numai experienţa de pescar, ci şi pe cea de dascăl, pentru a le stimula interesul pentru această milenară îndeletnicire.

A doua zi, ca o gazdă care respectă dorinţele oaspeţilor, am făcut un tur de recunoaştere la bălţile din Jimbolia, bine înţeles având şi undiţele cu noi. Ne-am aşezat pe un loc potrivit pescuitului staţionar la plută, dar s-a întâmplat ca peştele să nu vrea să ia parte la această lecţie aplicativă: s-au lăsat ademeniţi de viermişori doar câţiva soreţi foarte mici. Primul dezamăgit şi descurajat a fost Cătălin, mezinul, elev în clasele primare:

- Unchiule, vreau să prind peşti mai mari. Să mergem în altă parte!...

Propunerii i s-a alăturat şi Adrian, fratele mai mare, elev în prima clasă de gimnaziu. Am revenit acasă şi i-am lăsat să exerseze la balta din grădină, unde capturau peştişori mai mari decât cei din eleşteiele oraşului. S-ar fi cuvenit să-i duc la un iaz privat, dar taxa este usturătoare şi nu eram convins că aceşti debutanţi ar fi avut succes la prima ieşire.

Deoarece minivacanţa oaspeţilor mei era limitată la câteva zile, am decis ca în după amiaza zilei următoare să-i duc la canalul de la Cenei. Ne-am instalat ustensilele în apropiere de podul din amonte de staţia de pompare, pe un loc unde malul era mai puţin abrupt. M-am aşezat la mijloc, între cei doi strănepoţi. Pentru a aduna în juvelnic vreo două kilograme de peşte, ne-au trebuit cam cinci ore. Spre finalul partidei, mezinul dădea semne de plictiseală, iar eu de oboseală, căci a trebuit să mă ocup de scosul peştelui din cârligele debutanţilor, să pun momeala şi să descâlcesc nailonul celor care nu manevrau corect beţele, operaţie repetată de zeci de ori. Numai Adrian stătea cu ochii aţintiţi spre plută, ţipa de fericire ori de câte ori avea un peşte în cârlig, şi nu părea că ar dori să abandoneze această fascinantă preocupare. Când mai rămăsese vreo oră până la asfinţitul soarelui le-am propus: