Auzisem de la pescari că la crescătoria din Banloc se poate pescui şi în timpul prohibiţiei, numai dacă ai pe cineva care să-ţi intermedieze acceptul sau să te însoţească la o partidă de crap. Aşadar, pentru a-mi împlini acest vis, aveam nevoie de o „pilă“. După a investigaţie laborioasă am descoperit o persoană influentă care mă putea ajuta: Egon M., tehnician la Primăria din Jimbolia. L-am abordat, i-am explicat ce doresc şi a acceptat să mă însoţească într-o asemenea aventură, el însuşi fiind un undiţar pasionat. Înţelegerea s-a făcut spontan: eu să asigur transportul, el să-şi valorifice relaţiile pentru a ni se permite pescuitul fără taxă, pe timp de o zi.

Într-o dimineaţă de sfârşit de mai (asta se petrecea la înainte de ′89), ne-am luat cele de trebuinţă, am urcat în Dacia şi am plecat pe ruta Jimbolia - Timişoara – Deta - Denta , apoi spre sud, direct la lacuri, parcurgând o distanţă de peste 90 de km. În timpul călătoriei, ghidul meu mi-a furnizat câteva informaţii despre locurile unde el fusese angajat imediat după terminarea studiilor. Aşa am aflat că lacurile făcuseră parte din domeniul regal, unde îşi avea reşedinţa permanentă Principesa Elisabeta, fostă regină a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea, că în zonă există circa 120 de ha de iazuri cu mai multe specii de peşte.

Prima oprire a fost la Denta, la un prieten de-al lui Egon, demnitar în acea localitate, care avea să ne însoţească până la crescătoria de la iazuri şi să ne bage în pâine. După ora 8, ne aflam la una dintre intrările în fermă, gata de atac. Ghidul nostru, înarmat cu o casetă video, plecase la reşedinţa administraţiei crescătoriei, pentru a anunţa prezenţa noastră în zona lacurilor şi a le prezenta fetelor de acolo un film. Nu a mai fost necesară o dispoziţie de la conducere pentru a ni se permite intrarea, întrucât partenerul meu a întâlnit un paznic pe care în cunoştea din vremea când lucrase pe aceste coclauri.

Complexul în care ne aflam mi s-a părut un loc misterios încă de la primul contact. Dincolo de gardul care îl împrejmuia, era o perdea deasă de stuf prin care ochiul nu putea desluşi nimic din peisajul lacustru, iar urechea era delectată doar de cântecul păsărilor şi foşnetul frunzelor în adierea vântului matinal. Când am pătruns în interior am fost puternic impresionat de panorama ce mi se releva. Lacurile dreptunghiulare, despărţite de un mal îngust, care pe alocuri abia atingea lăţimea de un metru, cu întinderile imense de apă, aminteau de măreţia şi splendoarea de odinioară, când feţe regeşti practicau una dintre îndeletnicirile străvechi ale supuşilor, chiar de dinaintea apariţiei regatelor.

Ne-am instalat ustensilele pe malul dintre două iazuri, la distanţe apreciabile între noi, pentru a nu ne stânjeni reciproc prin manevrele de dril şi scoaterea peştelui din apă. Malul unuia dintre aceste bazine era placat cu dale de beton. Ne-am aşezat cu spatele la acesta, preferându-l pe cel neprotejat de eroziunea valurilor. Egon, care mai pescuise acolo, m-a sfătuit să momesc cu râmă sau viermi şi să nu arunc nadă, deoarece peştele era furajat cu regularitate, cam la 30 de m de mal, în locurile marcate cu nişte pari. I-am urmat sfaturile, însă rezultatele i-au pus la îndoială competenţa.

Prima captură a fost un caras care abia depăşea limitele de reţinere prevăzute în Regulamentul de pescuitului sportiv. Aici aveam avantajul că puteam reţine peşti de orice mărime, gazdele nu ne-au impus restricţii: tot ce prindeam putea fi luat acasă, cu excepţia somnului, care îndeplinea rolul de sanitar al eleşteului, adică răpitorul de talie mare care devora peştele bolnav. Au urmat alte muşcături ale unor exemplare din aceeaşi specie şi mărime. Pe la prânz fiecare avea în juvelnic peste trei kilograme de caras. La o altă baltă puteam fi mulţumit, dar aici, în patria crapului, mă simţeam frustrat. La îndemnul partenerului, luasem de acasă şi un sac din material plastic pe care urma să-l umplu cu peşte, iar acum eram pus în situaţia de a confirma adevărul zicalei: „La lauda mare, nu merge cu sacul“. I-am reproşat ortacului:

- Eşti sigur că în acest eleşteu există şi crap?...

- Ce întrebare mai e şi asta?! Cum să nu fie?!

- De ce nu muşcă? O fi prea sătul?

- Ai răbdare… Nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o zi. Mai spre seară…

- Să nu speri că înnoptez aici. Drumul agricol pe care am venit are nişte rigole lăsate de tractoare în care poate aluneca roata şi risc să rămân cu maşina suspendată. Trebuie să evit un asemenea pericol. Umbrele luminilor farurilor mă pot înşela…

 Conversaţia a fost întreruptă de prezenţa celui din Denta, care îşi încheiase misiunea, găsise un mijloc de transport de ocazie şi venise să ne salute înainte de plecare. După un schimb de amabilităţi, aflând că situaţia noastră nu este prea fericită, ne-a asigurat că totul se va termina cu bine, că sunt perioade când crapul nu muşcă, dar zilele nu seamănă între ele, oricând putem avea surprize. În momentul când mi-a întins mâna pentru a-şi lua le revedere, o bucată de mal din faţa mea pe care se afla oaspetele s-a desprins şi s-a rostogolit în apă împreună cu beţele fixate în suporturi. Eu m-am tras înapoi speriat, iar bărbatul care călcase pe acel teren şubred, a avut prezenţa de spirit să facă un salt lateral pentru a nu fi aruncat în apă de această alunecare dubioasă.