La îndemnul unui pescar din Cărpiniş, cu care adesea mă delectam la o partidă de table, am decis să-l însoţesc la un pescuit într-un heleşteu, despre care nu aveam habar, al IAS Giarmata. Obligaţiile asumate de fiecare participant la această aventură erau delimitate tranşant: el asigura demersurile pentru admiterea noastră pe lac, pregătea momelile adecvate, iar eu executam transportul dus-întors cu autoturismul propriu. Când partenerul a devenit posesorul documentului care confirma prezenţa noastră pe malul lacului, am urcat în Dacia şi nu ne-am oprit decât pe malul lacului.

Priveliştea nu m-a încântat, aşa cum se întâmpla când poposeam pe un loc necunoscut. În spatele nostru se afla un imens lan de porumb, înalt de peste 2 m, dincolo de care nu se putea vedea nimic, iar în faţă o întindere de apă străjuită de sălcii, nu prea bătrâne, ceea ce sugera că heleşteul nu avea o vârstă înaintată; pe mijloc se mai vedeau încă un şir de arbori uscaţi care marcau, probabil, albia fostului pârâu zăgăzuit. De la ghidul meu am aflat că această vale avea doi stăpâni: jumătate era proprietatea IAS, cealaltă aparţinând întreprinderii Piscicola, unde pescuitul cu undiţa era interzis. L-am întrebat în glumă:

- Peştele ştie că slujeşte doi stăpâni?!

- Nu cred… Dacă ar fi aşa, cei de la Piscicola ar scoate la recoltare năvodul gol, iar pescarii de pe malul opus ar fi supăraţi că peştii s-au retras în poţiunea cealaltă.

Instalarea undiţelor a durat mai mult ca de obicei, pentru că aici se practica pescuitul la plantat. Boabele de porumb vechi, fiert bine, constituiau atât momeala cât şi nada. Am privit cu uimire şi curiozitate întregul ritual de pregătire şi lansare a monturilor, însoţite de explicaţiile mentorului. Înainte de a fi plasate în cârligul pentru crap, boabele erau găurite cu un sfredel minuscul pentru a intra mai uşor pe cârlig fără a se fisura. Deteriorarea putea duce la pierderea acestora în timpul transportului la locul nădit. Monturile aveau la capăt un plumb de 30-40 de gr care urma să fie lăsat la fund şi călcat pentru a se stabiliza în mâl. La întinderea firului, acesta opunea o anumită rezistenţă, împiedicând deplasarea monturii pe fundul apei. Cei care transportau monturile în larg, fie cu barca sau în înot, alegeau un loc fără vegetaţie unde împrăştia boabele pentru nadă. În acest perimetru, uneori marcat cu fire de stuf, nuiele sau obiecte plutitoare asemănătoare geamandurilor sau balizelor de semnalizare, transportatorul fixa monturile. Pentru că nu aveam cu noi o barcă, iar eu nu ştiam să înot, toate obligaţiile au revenit în exclusivitate partenerului meu.

Când primele două monturi au fost gata de lansare la apă, Pichi mi-a zis:

- Unchiule, deschide mulinetele celor două undiţe şi supraveghează derularea firului să nu se încâlcească. Le închizi şi strângi frâna atunci când te anunţ eu.

La primul transport şi-a legat de talie şi o pungă de plastic în care avea boabe pentru nadă. La o distanţă de vreo 80-90 de m de la mal, s-a oprit şi a „plantat“ prima pereche de monturi. Au urmat alte două incursiuni, respectându-se cu stricteţe regulile prestabilite. Când totul a fost gata, maestrul a reglat bambinele pe fir, apoi m-a invitat la o porţie de aşteptare. După presupunerile sale, crapul putea muşca în orice clipă. Reuşita era determinată de oportunitatea înţepării. Orice ezitare avea urmări neplăcute, mai ales pentru cel care trebuia să se dezbrace din nou şi să ducă momeala la locul potrivit. Aruncarea de pe mal era exclusă din motive obiective: nu aveam dexteritatea de a arunca la punct fix şi nici scule adecvate acestei operaţii de precizie. Orice eroare pute crea neplăceri: fie încălecarea peste alt fir, fie aterizarea în afara zonei cu nadă, unde trăsăturile ar fi fost aleatorii.

Timpul trecea, iar crapii nu luau în seamă cârligele cu boabele aromate. Pe când mă gândeam să aduc tablele din maşină pentru a-mi testa norocul la zar, bambina de la un băţ de-al meu a semnalizat o muşcătură severă. Fără a aştepta îndemnul mentorului, m-am repezit la băţ şi am înţepat. Am început să mulinez pentru a recupera captura, dar entuziasmul mi s-a evaporat ca un strop căzut pe plita încinsă. Montura venea uşor, deci nu aveam nimic în cârlig. Au urmat reproşurile şi explicaţiile celui care trebuia să facă o nouă cursă până spre mijlocul heleşteului. Inocenta mea montură a rămas pe mal până la următoarea trăsătură, care s-a petrecut abia după o oră de aşteptare, de această dată nu la undiţele mele. Ca să-mi spăl păcatele, tare aş fi voit ca partenerul meu s-o păţească la fel. Am păcătuit din nou, dorind răzbunare şi bucurându-mă de răul altuia. În mai puţin de două minute, pe iarba de pe mal se zbătea un ciortan splendid. M-am recunoscut învins:

- Bravo, Pichi, să fie de bun augur…

Au urmat alte trăsături şi implicit ducerea monturilor la locul ştiut. La terminarea partidei scorul era favorabil adversarului: 4 -3. M-am întors mulţumit, căci pe lângă peşte aduceam de acolo şi experienţa unei noi metode de pescuit, interzisă de regulamentele ulterioare ale pescuitului sportiv, dar practicată încă de numeroşi undiţari împătimiţi, dispuşi să suporte consecinţele faptei lor.

Dragomir Ciobanu.