La începutul anilor nouăzeci, la invitaţia unui prieten, inginerul G.M., am acceptat să-l însoţesc într-o aventură la pescuit, în Lacul Tauţ de la poalele Ţării Zărandului. Am plecat în zori, pentru că aveam de străbătut un drum destul de lung – de la Arad încă vreo 55 de km. Ghidul meu cunoştea zona şi lacul de baraj, deoarece cumnatul său lucrase ca inginer la Tauţ şi fusese în vizită în acele locuri. Eram pregătit cu monturi pentru peşte paşnic şi răpitori, la pescuit staţionar sau la nălucă.

Deşi avea cunoscuţi în localitate, nu a oprit, deoarece pierdusem momentul matinal, când unele specii muşcă mai frecvent şi vroia să profităm de timpul rămas până la asfinţitul soarelui. Am poposit în zona betonată, în prejma barajului. Primele rezultate obţinute până la vremea prânzului nu m-au satisfăcut: câţiva caraşi şi doi bibani mici. Mi-am întrebat partenerul:

- Ce peşti există aici?

- După informaţiile mele, este babuşcă, caras, crap, biban şi clean. Cineva mi-a zis că a prins şi ştiucă…

- Eu cred că ar trebui să încercăm şi alte locuri, mai spre mijlocul lacului.

- Adunăm ustensilele şi plecăm spre coada lacului, aproape de pârâul care îl alimentează. Timp şi răbdare mai avem încă…

Ne-am oprit pe la jumătatea distanţei pe care o aveam de parcurs, într-un loc unde nu staţiona nici un undiţar. Sorţii nu ne-au fost favorabili nici acolo: capturi de dimensiuni mici din aceleaşi specii. Începusem să mă îndoiesc de veridicitatea informaţiilor prietenului meu. I-am propus:

- Poate ar fi potrivită încă a rocadă, la apă mai mică.

- Dacă vrei, putem încerca, însă avem de mers cam multişor…

Crezând că face aluzie la potenţialul fizic limitat al unui sexagenar ca mine, am răspuns:

- Nici o problemă! Rezist! Drumeţiile fac parte din plăcerile maturităţii… Mersul pe jos e sănătos…

- Da, dar de la o anumită vârstă poate deveni păgubos, a zis el în glumă.

Orele care au trecut până la plecare au constitut un veritabil fiasco. Ne-am tot mutat, uneori în preajma unor pescari care staţionau pe mal de mai multe zile, însă rezultatele noastre au rămas nule. Am devenit invidios, chiar supărat pe cei care prinseseră 2-3 ciortani şi ne tratau ca pe nişte diletanţi naivi, care se mutau de colo-colo, doar, doar le-o pica ceva în tolbă. Acest periplu a avut şi partea lui bună, ca orice lucru din această lume plină de enigme; am aflat cheia succesului la crap: plantatul în ape mai puţin adânci, departe de mal.

În drum spre casă, am căzut de acord că este necesară o nouă deplasare la Tauţ, cu momeli şi monturi adecvate pentru pescuitul la grund. Vara a trecut, la fel şi toamna, prietenul meu şi-a văzut de afaceri, iar proiectul a rămas în coadă de peşte.

Întâmplarea a fost trecută în arhiva memoriei, iar eu mă hrăneam cu nostalgia acelor locuri mirifice. Într-o zi de iulie, am primit un telefon de la vechiul meu partener de pescuit:

- Mâine merg la Tauţ! Mai rămâne valabilă înţelegerea de anul trecut!?

- Încântat de această veste extraordinară. Te însoţesc necondiţionat.

A doua zi, pe la prânz, nu-mi găseam locul, ieşind mereu la poartă sau verificându-mi de mai multe ori bagajele pentru a nu omite vreun obiect necesar acestei expediţii. Când autoturismul portocaliu a virat la colţul străzii, îndreptându-se spre casa în care locuiesc, eu eram deja cu bagajele pe podeţul de la intrare. Am urcat lângă şofer, locurile din spate fiind ocupate de alţi doi jimbolieini, pe care nu-i văzusem niciodată la pescuit. În afară de mine, devenit de câţiva ani pensionar, ceilalţi călători erau patroni sau asociaţi la SRL-uri din localitate, oameni de afaceri în devenire. Aproape tot drumul, conversaţia a fost acaparată de proaspeţii investitori care erau preocupaţi de supravieţuire în mediul de afaceri ce se contura la începutul tranziţiei spre economia de piaţă. Ascultam liniştit, fără nici o intervenţie, căci era un domeniu despre care nu ştiam aproape nimic. Mereu auzeam vorbindu-se despre fiscalitate excesivă, noţiune distantă faţă de preocupările mele cotidiene. Din când în când, aruncam câte o privire prin geamul maşinii, admirând peisajul ce mi se releva, mai ales după ce am trecut în zona colinară a judeţului Arad. Unul dintre ocupanţii locurilor din spate, m-a provocat: