Prin anii nouăzeci, pescuitul pe Dunăre era pentru mine o legendă, o saga fabuloasă cu undiţari temerari care se luptau cu monştri. Despre mirajul Deltei auzisem multe poveşti care depăşeau limitele imaginaţiei şi începusem să fiu obsedat de ideea că nu te poţi numi pescar adevărat, până nu ţi-ai săvârşit botezul în apele bătrânului fluviu. Speram ca destinul să fie înţelegător cu mine şi să-mi ofere un prilej de sublimă satisfacţie, înainte de obştescul sfârşit. Aşteptam cu nerăbdare prilejul ca visul meu să se transforme în realitate şi el s-a ivit:

- Tată, eşti amator de o partidă de pescuit la Dunăre? m-a ispitit fiul.

- Desigur, din toată inima. O propunere mai agreabilă nici nu mi-aş fi putut închipui.

- Vineri dimineaţă plecăm pentru trei zile.

- Numai noi doi? am întrebat îngrijorat, că nici unul dintre noi nu trăise o astfel de aventură.

- Nu. Împreună cu un prieten. El a mai fost acolo, cunoaşte locurile.

M-am pregătit meticulos ca şi cum urma să plec într-o expediţie În Insulele Azore: îmbrăcăminte de zi şi de noapte, alimente nealterabile, ustensile şi accesorii indispensabile pentru riscul la care ne expuneam, momeli şi câte altele pe care un pescar prudent şi inspirat le poate înghesui în portbagaj. Când soarele a apărut la orizont, deja ieşeam din Timişoara. Până dincolo de Caransebeş, călătoria a fost monotonă. Apariţia peisajului montan, precum şi aerul răcoros care cobora de pe crestele împădurite m-a înviorat, mi-a stimulat apetitul pentru conversaţie şi îl sâcâiam cu fel de fel de întrebări. Fiul meu, care se afla la volan, îmi dădea răspunsuri scurte, fără explicaţii. Îl preocupa urmărirea lui Bogdan, amicul şi ghidul său, care gonea la limita maximă admisă de lege.

La Orşova am făcut un scurt popas, după care ne-am continuat drumul în amonte, pe clisură, până la Cazanele mici. Pe traseu am admirat frumuseţea peisajului inconfundabil, canionul săpat în stâncă de apele Dunării, crestele împădurite care se oglindeau în apele ce lunecau leneş spre marele baraj al hidrocentralei de la Porţile de Fier. Pe atunci statuia lui Decebal, acea operă monumentală care aminteşte de măreţia holiudiană, se afla în construcţie. Nici măcar nu-mi puteam imagina că intervenţia omului va adăuga acestor locuri încă o minune pe lângă cele create de natură.

Am poposit pe malul golfului Mraconia, o vale imensă inundată de apele lacului de baraj, străjuită pe ambele laturi de creste acoperite cu păduri de foioase. Întinderile de apă liniştită, fără curenţi sau valuri, mă duceau cu gândul la heleşteiele din pustă cu care eram obişnuit. M-am bucurat că aveam prilejul să practic pescuitul staţionar de pe mal, ale cărui taine le desluşisem în decursul timpului.

Mai întâi mi-am ales un loc potrivit tabieturilor mele: cu mal scund şi mai puţin înclinat, fără tufişuri sau vegetaţie înaltă, ceva mai departe de drumul forestier. Toate aceste elemente aveau motivaţii: să-mi pot instala undiţele în suporturi separate; să am loc lejer pentru scaun şi accesorii; să mă pot folosi de minciog şi juvelnic, fără a cere ajutorul partenerilor; să nu fiu obligat să inhalez praful ridicat de vehiculele care circulă pe drumul din spatele meu şi nici să supraveghez ca nu cumva printre ierburi să se furişeze vreun şarpe veninos de care aveam oroare. Ceilalţi doi s-au instalat în stânga mea. Înainte de a lansa monturile, l-am întrebat pe prietenul lui Virgil ce fel de peşte există în acea zonă. Mi-a răspuns:

- Paşnic şi răpitor: caras, plătică, lin, crap autohton, biban, şalău, ştiucă şi somn. Cu puţină baftă puteţi captura un exemplar cu care să vă puteţi mândri mulţi ani de acum încolo…

- Să dea Dumnezeu…

Mi-am făcut un plan de bătaie. „Încep cu ce ştiu eu mai bine să fac. Mai întâi dau la caras. Arunc o montură la plăcuţă şi alta la plută. Dacă nu muşcă la pâine, momesc cu vierme sau râmă. Orice partidă de succes are un început şi acela poate fi modest. Marile invenţii şi descoperiri ale omenirii au pornit de la lucruri neînsemnate…“