Lacul de baraj Surduc a devenit loc de atracţie pentru undiţarii Jimbolieni pe la sfârşitul anilor şaptezeci, când cantitatea de apă acumulată se apropiase 25 de milioane de mc, aproximativ jumătate din cea de după anul 2000. Încă de pe atunci dispunea de un fond piscicol variat: crap, şalău, clean, caras, albitură şi chiar raci.

La începutul anilor optzeci, îndemnat de Virgil şi dornic de o excursie cu maşina Dacia berlină proaspăt achiziţionată, am programat o ieşire cu familia spre extremitatea de est a judeţului Timiş, în apropiere de munţii Poiana Ruscă. La proiectul meu au subscris şi doi membri ai familiei C. Pregătirile au fost cele obişnuite pentru asemenea ocazie: procurarea de alimente nealterabile pentru câteva zile, alegerea unor obiecte de îmbrăcăminte adecvate sezonului şi locului deplasării, cort, saci de dormit şi câte altele de trebuinţă pentru cinci persoane. La bagaje s-au mai adăugat ustensilele, nada şi momelile pentru pescuit, întrucât din echipaj făceau parte trei undiţari.

Într-o zi însorită de început de august, dis de dimineaţă, ne-am urcat tuscinci în autoturism şi am plecat în trombă spre alte zări. Cei peste 140 de km i-am parcurs în aproape 4 ore, deoarece maşina mai era încă în rodaj, iar pe parbriz aveam aplicată portocala de şofer începător. Când am ajuns pe malul lacului, entuziasmul celor doi undiţari tineri a dat în clocot. Imediat au inspectat mulul pentru a alege locul potrivit instalării cortului, s-au interesat cum merge pescuitul, culegând şi multe alte informaţii strict necesare pentru un sejur de câteva zile.

În mai puţin de o oră grupa de undiţari era aliniată, cu beţele instalate gata de participare la o partidă inedită de pescuit. Nici unul dintre bărbaţi nu a servit micul dejun. La insistenţele repetate şi disperate ale celor două mame grijulii, Vigil şi Dan au acceptat să ia câte o gustare, fără a se aşeza la picnicul copios pregătit de grijuliile senioare. Eu am renunţat, supraveghind undiţele. După o aşteptare de o oră, fără nici un semnal care să confirme că în acea imensă întindere de apă de câteva sute de hectare ar exista şi peşte, am devenit circumspect. Le-am zis partenerilor mei:

- Ori ne-am ales un loc nepotrivit, ori am nimerit o zi proastă de pescuit.

- Nici cei din preajma noastră n-au prins nimic, a completat Virgil.

- Cred că ar trebui să plec în recunoaştere spre coada lacului sau chiar pe malul cu pădure.

- Dacă vreţi, puteţi pleca amândoi, unul într-o direcţie, celălalt în sens opus. Eu rămân să supraveghez plutele, s-a oferit Dan C.

- Merg singur, voi rămâneţi aici. Poate trage şi nu are cine să ajute la scos…

Tinerii au râs, deoarece argumentul meu părea o glumă, însă au acceptat propunerea.

Periplul a durat mai bine de două ore, iar eu m-am întors obosit şi disperat. Nimeni nu mi-a putut arăta un peşte prins, chiar dacă unii se aflau pe mal din ziua precedentă. Soţia, împreună cu prietena ei Natalia, aşteptau să servim prânzul. Am renunţat la pescuit în favoarea unei mese copioase. Tinerii, văzându-mă posomorât, au intuit că deţineam informaţii care nu ne avantajau în realizarea proiectelor făurite cu mult zel înainte de a pleca de acasă. Dan m-a întrebat:

- Ce aţi aflat? A prins cineva ceva?

- Nici un peşte capturat în ultimele 24 de ore!

- Atunci putem pleca mai departe, a conchis soţia mea, care dorea să ajungem într-o localitate cu magazine de unde să-şi cumpere diverse mărunţişuri.

- Nu ne resemnăm atât de repede. Poate la noapte sau mâine… a intervenit fiul meu, alarmat că se pune în discuţie întreruperea partidei chiar din faşă.

I-am sărit în ajutor:

- Doar n-am venit ca să avem de unde pleca. Mai încercăm, pescuitul se bazează pe răbdare…

- Şi noroc, iar tu n-ai avut niciodată asemenea ocazie! a completat consoarta, apărându-şi punctul de vedere.

- Greşeşti! Sunt cel mai norocos om din lume pentru că te-am cerut de soţie şi ai acceptat.

Asistenţa a râs, iar voia bună s-a reinstalat. Pe când serveam ultima bucată de plăcinta adusă de acasă, am început să le povestesc peripeţiile printre pescari.

- Majoritatea celor cu care am intrat în vorbă se arătau nemulţumiţi că îi deranjam cu întrebările stereotipe, sâcâitoare, şi îmi dădeau răspunsuri laconice. După o oră de investigaţii sterile, m-am gândit că ar fi bine să mă răzbun pe aceşti indivizi posaci, neprietenoşi.

- Doar nu te-ai certat cu careva, a intervenit una dintre cele două mame.

- Dimpotrivă. M-am prefăcut că nutresc aceleaşi sentimente şi am inventat o istorioară pescărească.

- Ai minţit?!

- Nici vorbă! Am exagerat puţin, dar cu argumente credibile. I-am povestit unuia care venise prima dată aici că eu vin la Surduc în fiecare an, stau 3-4 zile împreună cu soţia, prindem 3o-4o kg de peşte, îl ducem acasă, îl băgăm în lada frigorifică şi ne delectăm cu el chiar şi la masa de Revelion. Înţelegând că i-am răscolit curiozitatea, i-am servit o întâmplare imaginară care i-a cristalizat încrederea în veridicitatea celor relatate.

- Cu ce l-ai aburit?

- I-am zis că anul trecut m-am bucurat de captura vieţii mele. Pescuiam noaptea la crap cu boabe de porumb fiert în zeamă de varză şi păstrat într-un borcan cu mujdei proaspăt preparat din usturoi adus din Ungaria. Aproape de miezul nopţii am aţipit. Norocul meu că soţia a auzit sunetul clopoţelului montat pe vârful telescopului şi m-a avertizat. Am pus măna pe băţ şi am înţepat. Imediat am auzit cârâitul mulinetei, firul s-a întins şi a început să sune ca o strună de vioară. Întunericul mă împiedica să urmăresc drilul. Am început recuperarea nailonului, mulinând prudent, lăsând peştelui libertatea de a face tot felul de salturi în direcţii ştiute numai de el. Soţia urmărea atentă mişcările mele, folosindu-se de lanterna care chiorâse dea-binelea. Când a socotit că peştele este destul de aproape de mal, iar apa nu trece de genunchi, a cerut băţul şi m-a îndemnat să intru în apă. Am încercat să mă opun, dar n-a fost chip s-o înduplec. Cu femeile nu-i de glumit, când ceva li se aşează dea-curmezişul frunţii! Am intrat încălţat orbecăind prin noapte, cu minciogul în mână, dar nu vedeam peştele care se auzea cum loveşte apa cu coada. La un moment dat nu am mai auzit clichetul apei, doar strigătul soţiei: „Gata, l-am tras pe mal!“ M-am grăbit într-acolo, dar apa mă împiedica să alerg. Nu ştiu cum m-am împiedicat şi am căzut. Mi-am chemat partenera să mă scoată din apă, căci nu ştiu să înot, dar ea a strigat că trebuie să ţină peştele. Cu chiu cu vai am ajuns la mal epuizat de spaimă. Acolo era cât pe ce să leşin de bucurie, când am văzut ce namilă ţinea nevasta mea în braţe şi îl mângâia ca pe un copilaş. Era un crap de treisprezece kilograme şi un sfert. L-am cântărit de două ori“…