Prin anii optzeci, am făcut câteva deplasări şi în preajma comunei Belinţ. Acolo puteam pescui în Timiş, în Bega sau în canalul care leagă cele două râuri. După ce le-am încercat pe toate, doar canalul de legătură mi s-a părut mai potrivit gusturilor şi hachiţelor mele, căci nu cred să existe un pescar veritabil fără capricii.

Aventura avea loc într-o zi mohorâtă şi rece de sfârşit de octombrie şi eram însoţit de fiul meu, pe atunci mare amator de pescuit. Deşi luasem cu noi şi altfel de monturi, pentru peşte paşnic, eram hotărâţi să ne folosim numai de lansetele cu năluci.

Am parcat Dacia în apropierea podului care înlesneşte trecerea spre Bapşa, am încălţat cizmele de cauciuc, căci zona era plină de noroaie şi băltoace, şi am plecat pe malul stâng al canalului, în amonte. La început am folosit linguriţe oscilante, sub 10 grame, potrivite pentru ştiuci de mărimi diferite. Înaintam cu greu pe mal, deoarece terenul agricol era arat până lângă canal, iar noroiul cleios se lipea de încălţări ca şi cum ar fi fost tratat cu un liant. Din loc în loc, acolo unde se ivea câte un interval fără sălcii sau tufişuri, ne opream pentru a lansa năluca. Am convenit să ne separăm, întrucât spaţiile de penetrare spre apă erau strâmte şi nu permiteau mişcarea în voie a două lansete. Astfel, când unul se oprea, celălalt pescar pleca în căutarea unui alt spaţiu adecvat lucrării noastre. Minciogul era purtat de cel care rămânea în urmă, pentru că nu dispuneam de două ustensile de acest fel.

După vreo două ore de blincherit fără nici un atac, entuziasmul a început să dea semne de uzură avansată, gata să falimenteze. Într-un asemenea moment de derută, am observat că o ştiucă a urmărit năluca până aproape de mal, apoi s-a întors leneşă spre mijloc albiei, dispărând în adâncuri. Am lansat imediat în diagonală, spre celălalt mal, bănuind că peştele se mai află în zonă şi va ataca. Graba şi lăcomia s-au răzbunat. Blincherul s-a agăţat de ceva rigid şi a rămas înţepenit sub apă. Am strigat după ajutor:

- Virgil, vino aici! Am dificultăţi cu recuperarea linguriţei.

- Ce s-a întâmplat? M-a întrebat el, sosind într-un suflet.

I-am explicat sumar totul, apoi l-am îndemnat să lanseze linguriţa în zona unde dispăruse misterioasa ştiucă. Între timp m-am ocupat de recuperarea monturii, încercând diverse metode pe care le ştiam de prin cărţi. Am întins firul până la limita rezistenţei, apoi i-am dat drumul brusc, sperând că şocul va fi transmis cârligului care se va elibera. Regretam atunci că nu luasem cu mine un lacăt vechi pe care să-l pun să lunece pe fir până la capcana subacvatică şi să determine desprinderea monturii prin lovitura greutăţii sale. M-am deplasat în aval, cât de departe am putut pentru a schimba poziţia faţă de locul fatidic, înlesnind astfel scoaterea cârligului din corpul monstrului care mă supăra tot mai mult. Ideal ar fi fost să mă duc pe malul opus, însă era inoportună şi păguboasă această deplasare: apa avea peste 2 m adâncime, era foarte rece, iar calea ocolitoare pe jos presupunea un marş forţat prin noroi pe o distanţă de 4-5 km. Nici dacă aş fi avut de recuperat un cârlig de aur, n-ar fi meritat efortul… În cele din urmă m-am hotărât să renunţ la toate găselniţele şi să trag de fir până se rupe. După câteva secunde aveam să constat reuşita: montura putea fi recuperată. Am început să mulinez repede, deoarece eram curios să aflu dacă mai putea fi utilizată. În acest moment mi s-a solicitat ajutorul:

- Hai, repede! Am o ştiucă şi n-o pot scoate singur…

M-am grăbit să ajung cât mai curând la locul faptei. Peştele prins în cârlig încerca cu disperare să se elibereze, repezindu-se în toate direcţiile, căutând izbăvirea. Pescarul ţinea vârtos de băţul orientat aproape vertical, manevrând frâna mulinetei pentru a-i împiedica depărtarea de mal şi contracara şocul smuciturilor care ar fi putut rupe nailonul. Era un moment pitoresc dintr-o luptă decisivă: care pe care. Victoria era determinată de intervenţia unui al treilea element: folosirea minciogului. Această operaţie era imposibilă de pe locul unde ne aflam. Malul abrupt avea o înălţime de vreo doi metri, iar mânerul instrumentului de recuperare era cu mult mai scurt. Unica soluţie era ca unul dintre noi să coboare pentru a facilita scoaterea peştelui din apă. Ridicarea lui directă, atârnat de nailon, nu era posibilă din mai multe motive: se putea rupe nailonul sau chiar vârful băţului sub greutatea capturii; o lumânare sau un salt mai energic al victimei i-ar fi creat posibilitatea eliberării din cârlig şi toată truda noastră s-ar fi dus pe apa sâmbetei, deşi toată patarama se petrecea într-o duminică. Hotărârea s-a luat rapid: cel mai sprinten a coborât cu minciogul aproape de apă, eu am rămas să continuu drilul.

După ce ştiuca a fost aşezată pe mal, am admirat-o cu nesaţ şi i-am evaluat greutatea: 2 kg şi jumătate. Acasă, cântarul avea să ne contrazică: îi lipseau câteva grame din 2 kg. Pentru cei care nu au fost martorii oculari ai evenimentului greutatea urma să se dubleze. Aşa sunt pescarii: ei nu mint, ci amplifică adevărul, exagerează întotdeauna pentru a-şi hrăni orgoliul de tagmă.