Cu peste două decenii în urmă, pescuitul în zona comunei Uivar, atât în canale cât şi în bălţi, constituia o atracţie deosebită pentru pescari, mai ales la răpitori. În intravilan existau mai multe bălţi populate cu teleosteeni din familia ciprinidelor, între care: crapi, caraşi, caracude, lini sau plătici. Cele mai importante fiind Balta de la Livadă şi cea de la Zootehnie. Canalul Bega ieşise deja din circuitul pescuitului sportiv, în amonte şi în aval de ecluză, deoarece dezvoltarea vertiginoasă a industriei chimice din Timişoara a contribuit, prin poluare, la depopularea puternică a apelor sale. Dincolo de Bega, pe malul stâng, exista o baltă cu o suprafaţă de câteva zeci de ari, populată îndeosebi cu ştiucă. Tot în acea zonă se putea pescui la răpitori şi în canalele care colectau apa de pe câmpurile aparţinând localităţilor Diniaş şi Uivar.

La îndemnul unui prieten cu care pescuiam adesea în bazinele din zona Jimboliei, am programat o ieşire la răpitor în acea zonă. Primul contact cu acest eleşteu înconjurat de trestie pe două treimi din mal, cu o apă tulbure, de culoare brună, m-a dezamăgit. Mi s-a părut un bazin colmatat, nu tocmai favorabil pentru dezvoltarea populaţiei piscicole. După câteva ore de blincherit intens, cu linguriţe rotative sau oscilante, nu aveam în juvelnic decât două mârliţe care abia depăşeau un kg împreună. Era primul meu succes la răpitor, plătit cu un efort fizic considerabil: am făcut o febră musculară care m-a sâcâit mai multe zile, dar nu m-a descurajat.

Chiar în toamna aceluiaşi an, am făcut o nouă descindere, de această dată pe canale, folosind ca momeală peştişori vii. Vremea rece, ceţoasă, nu ne-a împiedicat să hoinărim toată ziua pe malurile canalelor, până departe, spre Diniaş. Satisfacţia era mare, însă capturile modeste: opt mârliţe abia depăşeau trei kg. Erau şi pescari cu rezultate superioare ca număr de capturi, însă de aceeaşi mărime.

După alte câteva partide cu rezultate ceva mai slabe, am întrerupt deplasările în zonă din cauza îngheţului. Prin ianuarie, anul următor, pe un timp primăvăratec, împins de patima unditului, mi-am încercat norocul la blincher, de această dată la balta de dincolo de Bega. S-a întâmplat să nu fie după închipuirea mea. Suprafaţa eleşteului era parţial acoperită cu gheaţă. Aruncările la nălucă nu se puteau face decât în spaţii limitate, iar gheaţa subţire devenise periculoasă pentru oricine ar fi îndrăznit să-i violeze domeniul. În mai puţin de o oră, m-am convins de inutilitatea şi ineficienţa lansărilor mele: ori aruncam prea puternic şi montura ateriza pe gheaţă, ori mulinam prea lent şi cârligele nălucii se agăţau de marginea gheţii de la mal. Am renunţat resemnat şi am plecat acasă. De altfel nu aveam de ce să mă ruşinez: eram singurul undiţar în toată zona, pescarii normali şi mai înţelepţi stăteau acasă. Insuccesul m-a marcat puternic şi am refuzat să mai pescuiesc în acea zonă un an întreg.

Ispitit de poveştile lui G.Ş., prieten şi partener de undit, am acceptat o nouă ieşire la eleşteul cu ştiucă de la Uivar. Am făcut rost de peştişori vii, ne-am luat hrană rece pentru o zi, am urcat în autoturism cu entuziasmul dat în clocot şi ne-am oprit dincolo de Bega. Stupoare! Eleşteul dispăruse. Mai rămăsese acolo doar o văgăună plină de vegetaţie, secţionată de un şanţ de drenaj, secat şi el. Am întrebat disperat:

- Ce facem!? Nu avem alte momeli decât puiet de porcuşor. Unde pescuim?

- Ne întoarcem în sat. Întrebăm pe cineva în care dintre bălţi există răpitori… Oricum, acasă nu plecăm până diseară.

În Uivar, am aflat că în balta de lângă grajdurile CAP-ului se află biban. Neavând de ales, ne-am instalat ustensilele şi ne-am apucat de treabă. În cârlige mici, ca pentru caracudă, am pus porcuşori. Rezultatele erau promiţătoare. Bibanul ataca energic, însă mărimea nu ne satisfăcea. Am continuat totuşi, sperând la capturi mari, ceea ce s-a dovedit a fi doar o percepere falsă a realităţii, o iluzie deşartă. Nici un exemplar mai greu de 150 de grame. La vremea prânzului s-au năpustit soreţii la peştişorii vii şi muşcau mai frecvent decât bibanii. Pentru prima oară am constatat că această specie de dulcicol răpitor este un duşman redutabil al puietului celorlalţi peşti. Până seara, am capturat fiecare aproximativ cinci kg de peşte, între care mai mult de jumătate erau soreţi (unii pescari îi numesc „regină“).

Desfiinţarea acestei bălţi, renumite pentru cantitatea de ştiucă, a anulat şi interesul meu de pescuit în zonă. Balta de la livadă, reamenajată, populată şi administrată de primăria din localitate, a devenit un eleşteu în care pescuitul s-a practicat contra unei taxe speciale, neatractivă pentru jimbolieni. Mi-am mai testat norocul la canalele de dincolo de Bega, după mai bine de zece ani, însă cu rezultate modeste: rareori am capturat câte o mârliţă sau câţiva caraşi. De două ori am prins şi câţiva lini, la râmă roşie sau viermuşti, singurul loc din toată reţeaua canalelor de hidroamelioraţii unde am întâlnit asemenea specie.

Despre alte peripeţii, în alte locuri, altă dată.

Dragomir Ciobanu