Poiana lui Trifu

M-am gandit sa incerc sa evit povestile depanate cronologic, ci mai degraba asa, cum sunt legate de cate un loc anume din zona asta superba.
Ce pot sa va zic, decat ca in primii 2-3 ani, am fost primiti cu bratele deschise de Trifu si familia sa, acolo, practic in batatura lor, sa ne punem corturile sub nucii seculari. Relatia era oarecum simbiotica, noi veneam cu “vesti si povesti” din lumea larga, ca acolo nici radioul nu se prinde, aduceam ceva valuta forte – zahar, conserve, condimente, ceva haine sau chiar un casetofon pentru copii si altele-, iar ei ne dadeau, cu mare ospitalitate banateana ( ca de la banatean la banatean!), malai, lapte proaspat, branza, legume ori cartofi, fructe din livada si lemne de foc. Rentabil.

Prima grija dupa prima noapte dormita pe saturate a fost sa facem o recunoastere a zonei, e cea mai larga vale si cea mai mare poiana din zona de mijloc a Cheilor, asa ca ai ce vedea, si merita sa-ti pui tabara acolo, ca sa pleci hai-hui si sa colinzi imprejurimile pret de 2-3 ore de mers pe jos, fara sa fii nevoit sa cari sumedenie de bagaje dupa tine.
La nici 50-60 metri de locul de popas, e o zona superba, cu prundis si nisip pe malul Nerei, apa e cam pana la brau, destul de repede cat sa nu prea poti inota in susul apei, dar numai buna sa te scalzi pana nu mai poti, chiar daca ai probleme cu “stiintele inotului”, iar fundul e nisipos, nu-ti rupi piciarele prin bolovani, ca in alte locuri. Arini uriasi stau aplecati deasupra apei, unii au chiar trunchiurile aproape orizontale, si poti sa te strecori printre crengile groase, pana aproape deasupra de jumatatea raului. Oooo... ce partide superbe de pescuit la clean am tras din pomii aceia!! Pestii sunt atrasi de umbra pomilor, stau la panda, asteptand sa le pice orice ganganie din frunzisul des. Am constatat, de-a lungul anilor, ca daca stai in pom, chiar daca te misti, nu se sperie!! La orice miscare de pe mal, sau la o umbra neasteptata care pica in apa, superbele exemplare care stau la panda dispar ca prin farmec. Daca esti cocotat in pom, miscarile tale nu vor face decat sa imite, probabil, agitatia starnita de vant, si sa stranga pestii la frunzulitele si gazele pe care le scuturi in apa. Cred. Cert e ca ne specializaseram in “cules” clenii la “pipait”, un fel de pescuit primitiv la rubeziana: telescopica ruseasca, de 4,5 m , cu un fir de maxim 1,20 m, ca sa te strecori usor pe sub pomi, doar carligul si nici urma de plumb sau pluta. Lacusta ( sau greierele, ori painea, ma rog , momeala ce-ti vine la inspiratie) o plasezi usor pe suprafata apei, si o lasi libera s-o duca curentul, ca si cum ar fi cazut liber din pom. Muscatura nu va intarzia prea mult, dupa ce e ciugulita de 2-3 pescuti cat degetul, aproape imediat va iesi “EL” din adancuri, cleanul de 25-30-35 cm, care rapeste cu o pofta grozava... Drillul e spectaculos, pe firul scurt ai probleme serioase, dar chiar asta e farmecul. Ca sa-l scoti pe mal ( adica in pom...) , dupa ce l-ai obosit oleaca, strangi telescopul, element cu element, cam asa cum fac meseriasii azi cu rubezienele lor! Oricum, dupa ce ai luat o bucata, poti linistit sa schimbi... pomul, ca in ziua aia sigur nu vei mai vedea alta trasatura in locul ala!
Ca o mica (alta!) paranteza, la una din iesiri, un pustiulica de 10-11 ani venit de prin satele din jur, ne-a umilit la modul cel mai serios! A vazut ca suntem inarmati cu lansete, telescoape, mulinete, rotative si oscilante, ma rog, toate cele necesare clenaruitului, si s-a distrat copios ca, dupa juma’ de zi de blinkerit, aveam 4 pescari doi clenisori nu cu mult mai mari decat palma ( era o zi umeda, si nici urma de lacuste sau cosasi, sa punem pe carlige). Vine la noi si ne cere sa-i dam si lui un carlig-doua, ca el are numai din alea facute din ace de cusut sau din bolduri. Ii dau eu sa aleaga, si-si ia vreo 2-3 din cele ronde, cu tija lunga, cu care pescuiam altadata la chefal, la mare. Isi ia si vreo 3-4 metri de nailon, fuge in padurea de alaturi, de unde se intoarce cu o nuia de alun proaspat taiata, apoi dispare undeva in aval, spunand ca ne arata el cum se prinde clean. Facem olecuta misto si ne vedem de-ale noastre, evident! Momeala zice ca nu-i trebuie, c-a cules el niste corcoduse din livada lui Trifu. Nu trece o juma’ de ora, si apare. Cu peste! Insirati pe o sfoara, vreo 6-7 cleni cat toate zilele, de peste un kil bucata!!! Ne ies ochii din cap ca la melc!! Vazuseram si prinseseram si noi clean mare pe Nera, dar niciodata asa multi si in asa timp scurt! Ne lasa si noua 2-3 bucati, s-avem de cina, si dispare, dupa ce ne mai vaduveste de cateva carlige si o rola de fir. ALAAARMAAAA!!! Toti ne apucam sa dam naibii jos toate fierataniile de pe lansete, eu fug in livada, scutur cu nadejde corcodosul cu pricina, si aduc in tabara o punga cu cateva kile de poame. Sa fie. M-apuc sa fac montura, cu carlige din alea, de-i placusera pustiului. Dau sa pun pruna-n carlig... aiurea!! Nu sta nicicum!! Nu gasesc metoda si pace!! Ai mei colegi si prieteni se straduie si ei. Nu merge!! Reusesc, pana la urma, sa trag struna prin corcodusa cu un ac de cusut, ma rog... haiul lumii! Carligul sta ingropat in fruct, asa incat samburele e undeva chiar in curbura, si n-are cum sa mai cada. Dar nici sa intepe!! La fiecare lansare, nu trec cateva secunde de cand pruna atinge fundul apei, am cate o trasatura violenta, si intep in gol, ca un fraier ce ma aflu!! Nu se inteapa si pace!! Prietenii rad de mine, pe mine ma apuca o asa-zisa diaree si dispar in boscheti, sa-mi rod in pace unghiile... Urata deziluzie, si nici azi nu am aflat exact cum facea pustiul sa puna pruna-n carlige!
Pe la jumatatea poienii, o punte suspendata, asa cum e modelul p-acolo, te trece pe malul celalalalt, pe unde e de fapt si poteca ce se adanceste in inima Cheilor. Inca 5-6 minute de mers pe malul stang al Nerei si se deschide o poienita superba, nu mai larga decat poate sa cuprinda 3-4 corturi, dar cu un paraias voios de munte, pe care se afla una din marile minuni ale artei taranesti ce mi-a fost dat sa vad in tarisoara asta: Moara lui Untan, nu stiu de ce-i zice asa, dar sigur e chiar o minunatie. De fapt, o coliba de nici 3 metri pe 3, unde localnicii isi macina porumbul. Pietrele de moara, intre care se maruntesc bucatele, sunt puse in miscare de o roata din lemn nemaivazuta de mine pana atunci, un fel de Turbina Kaplan, mesterita butucanos, nu mai mare decat o roata de car obisnuita, dar merge, rotita ager de firul de apa ce se pravale de la 2-3 metri inaltime peste palele ei!!! Moara macina incet, cam un sac de porumb intr-o noapte, dar iese un malai atata de fin si de gustos, cum n-am apucat sa mananc in alta parte mamaliga mai buna! Am stat ani buni campati chiar in poienita Morii, atunci cand n-a mai fost posibila “parcarea” in ograda lui Trifu. E o zona cu vaduri repezi, apa mica urmata de ceva praguri, si care tin mii de scobari ce lucesc zglobii in soarele amiezii, cred ca ar innebuni de cap pe orice scobarist convins... dar noi tintim la peste mai de soi, clean si mreana!
Din poienita Morii, unde se inchide valea, o poteca urca abrupt cale de vreun sfert de ceas de mers vioi, pana la o sea in padure, loc de popas si de orientaree, cu niste bancute din lemn, “La Scaune” ii spune. De acolo, se despart mai multe carari, pentru cei ce vor sa ajunga, peste munte, pana in Cheile Carasului, sau sa coboare inapoi, sa urmeze firul apei, in jos pe Nera. Si tot de aici, o alta poteca coboara lin, ocolind masivul, printr-o incredibil de frumoasa padure de liliac salbatic, pana la alta minunatie a Cheilor, Lacul Dracului. De fapt, lacul e o caldare de vreo 10-20 metri diametru, chiar in munte, si sta pe jumatate ascuns sub o imensa surplomba de piatra si care nu lasa razele soarelui sa ajunga la apa decat vreun ceas-doua pe zi. Deasupra, aproape de neatins, e o pestera, a carei gura da chiar in lac. De pe piatra de deasupra, picura, monoton si intr-o liniste ireala, apa ce se scurge din padurea de sus. Zgomotul picaturilor si al vocilor noastre rasuna ciudat si reverbereaza parca la nesfarsit in linistea vagaunii, iar urletul apelor tumultuoase ale Nerei, de la nici o suta de metri, abia se mai distinge. E greu, aproape imposibil sa cobori pe stancile alunecoase pana la luciul de apa, dar de sus, de la 8-10 metri inaltime, vezi pana in strafundurile de clestar ale lacului. Se vad clar bolovanii de pe fund, ca si buturugi scufundate, lacul e mai adanc decat lung, cred! Si... marea minune: cand e liniste, de nicaieri si de sub surplombele de stanca, apar CLENII! Mari si foarte mari, nu am vazut bucata mai mica de 20 cm, probabil canibalismul e in floare, pentru ca sursa de hrana nu prea vad sa aiba in hruba asta! Vin in roiuri, si culeg orice frunzulita sau gaza cazuta in apa. La cea mai mica tropaitura sau voce de-a noastra, dispar insa instantaneu, de parca nici n-ar fi fost! Aruncam bucatele de paine si lacuste, le culeg rapid si apa fierbe de ei! Incerc sa arunc, ca si in Nera, un carlig cu lacusta pe el. Se reped 6-7 pesti, gata sa inhate prada. Dezamagire!! Ajunsi la nici doua degete de carlig, ceva ii face sa se opreasca brusc. Dau o tura-doua in jurul carligului si pleaca agale. Ceva, clar, ii sperie, probabil miscarea nenaturala a momelii, ori reusesc sa vada firul, chiar daca nu am plumb si nici pluta sau alte dracovenii. Insist. Nimic! “ Nu a prins niciodata, nimeni, peste in Lacul Dracului, cu undita!”, ne spune convins, Trifu, stapanul locurilor. “ Nici voi n-o sa reusiti, sunt prea smecheri!”, continua, seara, in jurul focului unde il invitaseram plini de naduf, la o gura de tarie. Ne spune in schimb, legenda Lacului Dracului, si de unde-i vine numele.