Am ramas dator cu o continuare…
Ramasesem deci, la povestea cu noua prietena, Simona, studenta la medicina, anul III, daca nu ma insel, care se indragostise subit si dintr-o data ( nici acuma nu-mi dau seama de ce…) de mine si de toate naravurile mele. Inclusiv de pescuit. Mai venea si la birtul din sat ( gradina de vara), unde jucam dupa-amieze intregi carti, cruce sau canasta, dupa caz, ori pierdeam nopti intregi cu prietenii la o partida prelungita de bridge ( intre noi fie vorba, cel mai inteligent joc de carti inventat vreodata).

Fire apriga de bihoreanca, cat era de mica, stia sa-si impuna punctul de vedere si sa puna la punct pe toata lumea, asa ca nu a durat mult pana am poreclit-o Samurai ( de la Simona, Simo, Sami…). N-a fost deloc entuziasmata de porecla, dar daca toti cei din jur au adoptat-o fara rezerve, ce sa mai faca?!
La cateva saptamani dup ace ne-am cunoscut, incearca sa-mi faca program de weekend, in sensul ca sa ma duca la Oradea, sa ma “arate” la ai ei, cred. Nu eram deloc curios de o insuratoare prematura, asa ca nascocesc iute un pretext, cum ca aveam deja programata o partida de pescuit la Pischia. “Vin si eu!”, sare iute cu vorba. Degeaba incerc s-o lamuresc ca plecam la 3 dimineata, ca e mult de pedalat pe biciclete, nimic! Vine si ea. Ok, o sa dea de dracu’, zic in sinea mea. Ii fac rost de o bicicleta de dama, imprumutata de prin vecini si sambata dimineata, mult inainte de rasarit, ii dau desteptarea, ca Sanyi deja ciocaneste prin geamuri, asteptandu-ne. Vadit nemultumita si mormaind in barba, se imbraca, pune plasa cu sandvisuri, cafea si alte cele langa bicicleta mea, care era deja incarcata de cu seara cu sculele de pescuit si toate cele. Evident, n-o vad si o lasam acasa.
Ne suim pe “cai” si plecam, cu ½ ora mai tarziu decat planificaseram, dar plecam. Avem de pedalat vreo 17 km, nu e mult, dar incarcati cu bagaje, femeia neobisnuita cu drumuri lungi pe bicicleta si avand de urcat si dealul cu radare de la Giarmata, facem vreo ora si jumatate pana la poalele padurii de la Pischia. De acolo, un drum de tara, pe atunci prost si desfundat, ne duce, pret de vreo 3 km, pe langa padure, pana la balta. Toate bune pana la panta aia care coboara, nu foarte abrupt, dar coboara direct pe digul acumularii. Oboseala si poate neatentia isi spun cuvantul. Samurai nu cunoaste bicicleta, e obisnuita cu semicursierele cu frana de mana, ori asta de i-am facut rost are frana la picior, torpedo. Coborarea o surprinde cu pedalele la verticala, un picior sus, unul jos, pozitie in care e imposibil sa franezi, dar eu inca nu realizez, abia se lumineaza de ziua si nici prin cap nu-mi trece ca asta nu stie sa franeze! Vad ca ne depaseste usor si prinde viteza. “Asteapta-ne!” ii strig. “Nu pot!” zice ea. “Pai franeaza!!”. “NU POOOT!!!” zbiara. Ia viteza tot mai mare, fac eforturi sa pedalez din greu la vale s-o ajung, bicicleta mea incarcata merge mai greu decat a ei. Ajung cumva in dreptul ei, mai sunt maxim 100 metri pana la bariera care blocheaza accesul pe dig, si nu stiu cum s-o opresc, vantul ne suiera pe la urechi de zici ca eram la Turul Frantei! Deja am cosmaruri, mi-o imaginez lovindu-se cu 40 la ora de teava groasa de metal a barierei, incerc sa prind cu o mana de bicicleta ei, s-o franez, ma dezechilibrez, o scap, si ea pleaca ca din pusca mai departe, la vale, lasandu-ma s-o contemplu cum se duce vertiginos catre bariera. Cand mai are vreo 10 metri, strig cat pot: “SARI!!!!”. Am ( are?) noroc, sare de pe bicicleta si se rostogoleste in iarba de pe marginea santului. Valmasag de bicicleta, roti, picioare si maini de Samurai si ceva plase cu haine se duc duios la vale... fara ceva catastrofic, insa. O scuturam cu chiu cu vai, o pipai, e intreaga, doar ceva julituri pe genunchi si coate, ba si una pe nas mai stau marturie accidentului. Bicicleta a facut un opt la roata si s-a strambat putin ghidonul, dar mai poate fi folosita. Samurai scanceste usor, dar ne continuam drumul, pe jos, pana la locul de pescuit, undeva mai in spate, pe partea padurii, aproape de izvoarele cu apa minerala. Acolo, Sanyi si cu mine ne apucam de pescuit, adica plantam la crap si ne luam cate un bat usor, sa dam la caras si ciortan stand in apa pana la slip. Samurai, pe mal, face cuie de frig, nu si-a luta haine groase, iar racoarea diminetii plus revenirea din socul caderii o fac sa tremure vartos. Degeaba se inveleste cu patura, tot tremura. Vrea cafea...nu e!! O apuca foamea... mancarea e acasa! Ma bombane din tot sufletul c-o las flamanda. Sanyi ii ofera niste clisa afumata si ceapa, pe care domnisoara o refuza cu un pufnet superior. Asta e, cand ii vine foamea cu adevarat, o sa manance. Prindem noi ceva carasi, ma rog, nimic notabil, parca si un ciortan-doi, soarele se ridica vesel si se incalzeste la modul placut. Facem plaja, lenevim si sporovaim de toate cele. Pajistea e minunata, un covor moale si matasos de trifoi salbatic se intinde pe tot malul. Cum da soarele, florile albe de trifoi se deschid si o sumedenie de gaze si albine zornaie sa le polenizeze. Samuraiul meu pleaca descult sa culeaga trifoi cu patru foi. “Vezi sa nu calci pe vreo albina”, ii zic. Nu trec 30 de secunde, ca o vad topaind intr-un picior si tipand ca din gura de sarpe. “Ai calcat pe vreun muc de tigara?” ma interesez eu, candid. “Nu... o albina!!!” Ii scot acul, urata intepatura, chiar in talpa, la incheietura degetului mijlociu, unde e pielea mai moale si mai sensibila. Plange, piciorul se umfla vizibil, ce sa facem?! O luam incetisor pe drum spre casa, ea pedaleaza ca vai de lume, nu poate calca pe pedala decat cu calcaiul, un chin... Facem vreo 3 ore pe drum, cu opriri dese si comprese reci cat de des gasim cate o fantana. Ajungem acasa rupti de foame, si oboseala, dar Samurai nici nu mananca, se baga in pat si adoarme. Peste 2-3 ore, se trezeste, fuga in curte, vomita in draci, are febra mare... na! ca s-a si insolat!!! O doftoricesc cu ce se poate, ii oblojesc si juliturile urate de la cazatura, boleste pana a treia zi si imi declara cu maxima hotarare ca in VIATA ei nu vrea sa mai auda de pescuit, de pescari si de balti. Asta e. Uite cum te loveste nenorocirea cand ti-e lumea mai draga si crezi ca ai reusit sa gasesti o femeie pasionata de pescuit... Poate o sa va zic cum am ajuns si sa ma “marit”. Tot cu Samurai!