De ce “iubeste” nevasta-mea pescuitul…

Sfarsit de an scolar-universitar in ’89. Eu imi terminasem din ’88 stagiatura la Raul-Mare Retezat, unde mi-am petrecut 3 ani si ceva in “oraselul de carton” al constructorilor hidrocentralei cu acelasi nume, ca dascal de fizica. De la clasa a VI-a, pana la a XIII-a, ca era si seral. Plus, din lipsa de cadre calificate, predasem chimie, matematica, franceza, rusa, desen ori geografie, tot ce era nevoie… Noroc ca nu era la moda Religia pe atunci, ca ateul din mine e bata la asa ceva! Poate o sa va zic si de pe-acolo o gramada de aventuri, nu neaparat pescaresti!

Ajung, deci, dupa examenul de definitivat ( luat cu 10, ca si diploma de la la facultate!- si nu e pescareasca!!!), sa ies din invatamant si intru ca fizician la IOT, in proiectare, pentru inceput. Gasesc o gasca vesela de stagiari/incepatori si ei in industrie, legam prietenii si iesim in excursii betivo-sexoase prin imprejurimi, ba la Semenic, ba pe Nera, ba la putinele hoteluri-restaurant din zona, si ma simt aproape la fel ca si cu fosta gasca din munti! Distractia e umbrita oarecum de moartea prematura a bunicului meu –vitreg, de altfel-, omul acela simplu, cu 7 clase, dar debordand de vitalitate si umor sanatos, taranesc, care mi-a incantat tineretile si pe care l-am iubit ca pe un tata adevarat. Adora distractia, stia sa se faca placut, tot satul ii zicea “Costa lu’ boanca”, pentru ca facea misto la modul placut de oricine si crea buna-dispozitie pana si la priveghiuri, iar la birt era mereu inconjurat de o gasca de cheflii dornici sa-i asculte parerile si bancurile. Ultimii ani inainte de pensie a fost portar la un Camin studentesc… Mamaaa…ce de poante a prins din zbor si cum s-a stiut face iubit de studenti! Daca ma credeti, si acum mai sosesc felicitari de Craciun pe adresa lui de la fostii studenti! Ne “curenta” si pe noi, pe mine sau pe prietenii mei, la cea mai mica neatentie eram tinta batjocurii intregii trupe, care-l iubeau ca si mine!
Ei… si nu trec 2-3 saptamani de la trecerea lui in nefiinta, si vine o invitatie la nunta, din partea celui mai bun prieten din acea vreme, Luci, un munte de om, halterofil de inalta clasa, coleg de lot cu Nicu Vlad, dar care a avut ghinionul sa aiba un tata militar, prea sus-pus ca sa i se permita fiului “iesiri sportive” in strainatate… Ma rog, Luci asta, om mare si cu un suflet si mai mare, ca nu incapea in el, ma invita la nunta sora-sii, o fata grozava, studenta la Medicina, pe care o cunosteam bine si cu care facusem si ceva meditatii s-o ajut la admitere, si in plus eram prieten si cu mirele. “Nu se cade, mi-s in doliu, ce-o sa zica lumea?!” ii spun lui Luci. “Lasa, Costa s-ar supara sa NU vii la nunta, doar ii placeau si lui chefurile!” , zice.
Ok, convins oarecum, intreb daca sa vin singur sau cu vreuna din proaspetele parasute gasite la IOT. “Fa cum vrei, dar sora-mea are niste colege super, vine tot anul, or sa fie vreo 30 de gagici singure, ca nu prea au baieti in an!” Si… cum D-zeu nu bate cu bata, “pun botul” si accept sa vin. Singur.
O sambata de iunie, casa Armatei, Timisoara. Nunta serioasa, invitatii vin in valuri, multi dintre ei nu-si anuntasera sosirea. Eu, la masa cu mirii, cu parintii lor, cu fratii, cu nasii, ma rog…singurul care nu eram din familie! Pentru siguranta, “blochez” un scaun pentru viitoarea “achizitie”, nu?! Doar imi promisese Luci cunostinta cu o viitoare doctorita! Mare vanzoleala, nu mai sunt locuri! Vad cum se cara mese si scaune din salile vecine, agitatie, zgomot, nemultumiri… Din 30 in 30 secunde, ma vad nevoit sa refuz pe cate cineva care ma intreaba daca am liber scaunul de langa mine! Vad cum se umple la refuz si masa rezervata colegelor miresei… Una si una! wow!!! O sa fie de unde s-aleg, imi zic in sinea mea…
Intru in vorba cu comesenii, mai un pahar, mai o gluma, cand, deodata, fara o vorba, cineva se aseaza pe scaunul cu care tinusem cu dintii pana atunci! Ma uit la ea… ciudata! Micuta, subtire, nici prea-prea, nici foarte-foarte, imbracata super-elegant si vaporos, cu un coc ametitor, se face comoda, gusta niste aperitiv si un suc, si apoi, clipind des si nonsalant catre mine: “ Nu va suparati, cine sta aici?” ce sa mai zic?! “Dumneavoastra, domnisoara…” Prezentari, etc. E Simona, colega cu mireasa si s-a orientat la fix, a ochit singurul scaun din sala de langa un tip singur! “ Sa vezi ce mor de ciuda colegele mele!” zice. “Sper ca nu esti vreun tantalau de-ala care nu stie sa danseze, sa rada alea de mine!”. Om vedea, meditez eu, doar am crescut o buna parte din viata la tara, printre baluri, si toata studentia am facut-o pe disc-jokey-ul, asa ca nu ma tem! Eh… sa n-o mai lungim, iese un chef frumusel, dansam pana la epuizare, ma calca pe picioare pana nu mai pot si recunoaste ca mai are multe de invatat, o conduc dimineata pana in zona Garii, unde statea in gazda, ne sarutam cum se cuvine si ii urez somn usor. “Pai cum?!” se revolta, “nu ma inviti dupa-masa la un film, ceva?!”. Cu regret, ii spun ca duminica asta mi-s programat deja la deschiderea sezonului de pescuit, am locul rezervat si ca baietii ma asteapta pe balta, dar ca-i promit s-o scot in oras … undeva, candva, saptamana viitoare. O iau catinel spre casa, ma schimb, iau eterna bicicleta si ajung cam pe la 8 pe balta, numai bine cat sa dorm dus pana la pranz. Stiti cum e, nu?! La inceput de sezon, faci tura baltii, sa vezi cine a revenit, cine e nou, mai afli cine a murit sau cine s-a nenorocit cu vreo insuratoare, asa ca si pe mine ma prinde dupa-amiaza cu o bere in brate, colindand prin vecini si urandu-ne reciproc cat mai mult noroc si bafta la peste!! Ne bucuram de revedere, povestim, ciocnim un paharel, radem si glumim, de pescuit nu ne arde deocamdata. In toiul petrecerii, vad deodata prietenii cum amutesc, devin seriosi deodata si privesc intens peste umarul meu. What a fuck?! Ma intorc, si la 20 cm de fata mea, zambitoare, Simona, fata din noaptea precedenta! Imbracata intr-o rochita de vara alba si vaporoasa, desculta in papucii de plaja, cu o plasa de bere rece ca gheata in mana! “Vezi ca te-am gasit?!” Mi-s complet aiurit si amutit, incerc sa rememorez daca i-am zis de fapt ca voi pescui la Dumbravita, de care ea de fapt nici nu auzise, fiind oradeanca. Asta e, ma dezmeticesc iute, fac prezentarile, pun berile la bataie, vad ca nu-i incantata, dar nu comenteaza. Sta toata ziua cu mine, cica ii place la balta, miroase frumos si e soare… Cand scot, catre seara, primul chinez, de vreo 5 kile, sare, aplauda si topaie de parca ea l-ar fi fabricat!! Plange de ciuda cand il eliberez, desi o intrebasem daca mananca peste si a zis ca nu! Nu aveam cui sa-l duc acasa, nici nu mai vindeam peste nimanui, iar daca cineva de pe balta voia sa duca acasa peste, n-avea decat sa si-l prinda! Eu aveam de gand sa mai pescuiesc acolo, si nu doar ca in fantana! Eram deja vreo 10-15 insi care practicam C&R la modul oarecum regulat si incepuse sa-mi placa… Ma rog, vrea sa doarma si ea pe balta, cu greu o conving sa plece, nu are deloc echipament potrivit si nici eu nu am haine in plus pentru ea! Nu atata frigul serii, cat tantarii au convins-o ca e mai bine sa plece acasa, o duc la autobuz pe ruda bicicletei, urmand sa revina maine-zi. Dupa 2-3 zile, a reusit sa se imprieteneasca cu baietii, ba chiar facea deja parte din gasca! Juca “cruce” cu o patima greu de banuit la o femeie, si juca bine!! Anii de naveta Oradea-TM si-au spus cuvantul! A scos si primul ei crap, l-a eliberat cu mana ei, si am vazut-o fericita! Chiar incepusem sa cred ca e femeia care imi lipsea, isteata, prietena, confidenta, iubita si pescarita totodata… ce-mi mai puteam dori?! Eh… sfanta naivitate, de unde sa stiu ca nenorocirea pandeste dupa colt? Dar despre “ruptura” cu pescuitul, next time!!

PS: nu va invatati prost, azi, duminica, am stat mult in casa si am putut scrie cata vreme isi facea fie-mea temele la matematica, are Olimpiada maine si o supraveghez!