Pasiunea pentru pescuit se cristalizează în decursul timpului, printr-o evoluţie lentă, ca o boală cronică, însă germenii săi se află printre încercările rudimentare, incipiente, săvârşite într-o anumită perioadă a vieţii, în prezenţa unui mentor a cărui pildă vrei s-o urmezi. La mine a început din fragedă copilărie, iar ca „maestru“ l-am avut pe bunicul, numit de săteni Moş Andrei. Nu devenisem încă şcolar, când stăteam pe malul iazului alături de septuagenarul familiei şi-i admiram îndemânarea la undit. Ca să scape de întrebările mele sâcâitoare şi mai ales de şotiile pe care le făceam din lipsa de ocupaţie, deranjându-l de la preocuparea sa preferată, într-o zi mi-a zis:

- După amiază îţi fac şi ţie o undiţă.

Vestea m-a bucurat enorm de mult. Am ţopăit într-un picior, am alergat şi ţipat ca şi cum s-ar fi petrecut cel mai plăcut eveniment din viaţa mea. Această explozie emoţională l-a determinat pe bătrân să întrerupă unditul şi să se întoarcă acasă spre a-şi onora promisiunea făcută nepotului.

Pe atunci, în perioada interbelică, nu existau magazine care să comercializeze ustensile de pescuit, accesorii şi momeli sofisticate ca în zilele noastre. Uneltele semănau cu cele pe care le-au folosit şi străbunii, deosebirile de la o generaţie la alta erau nesemnificative, calităţile acestora depinzând de ingeniozitatea celui care le confecţiona şi de materialul întrebuinţat.

Amintirile imprimate în memorie sub presiunea unei stări emoţionale de excepţie, mai ales din perioada copilăriei, rămân intacte până la vârsta senectuţii. Nu m-am dezlipit de bunicul până nu m-am văzut cu undiţa terminată. Mai întâi a ales o vargă de alun, dreaptă şi nu prea groasă, ca să nu fie prea grea pentru puterile mele. A curăţit-o de coajă şi a crestat-o la vârf , apoi a legat de ea o aţă rezistentă. Din grămada de strujeni rămaşi de peste iarnă, a tăiat un vârf subţire cât degetul meu pe care l-a fixat pe firul undiţei, spre a-l folosi ca plută. Cea mai complicată lucrare a fost pregătirea cârligului în care trebuia pusă momeala pentru undit. A căutat un ac de cusut cu ureche potrivită pentru a trece prin ea aţa legată la băţ. A aprins o lumânare, a prins acul cu un cleşte de cuie şi l-a ţinut în flacără până s-a înroşit, apoi l-a trecut peste coada unui fus de la furca de tors, apăsându-l cu ajutorul unei cârpe până s-a îndoit, luând formă de cârlig. L-a lăsat să se răcească pentru a-i finisa forma, căci oţelul acului devenise maleabil prin decălire la cald (asta aveam să aflu mai târziu, pe băncile şcolii). Ca să-l facă din nou rezistent la dezdoire, din nou a fost expus la flacără până s-a făcut roşu, după care l-a aruncat în apă rece. Re călirea fiind terminată, cârligului i s-a trecut aţa prin ureche şi a fost legat la undiţă.

Succesul unditului a depins de modul în care eu am urmat îndrumările adultului experimentat care mă asista cu băgare de seamă, intervenea cu sfaturi şi încurajări, atunci când ratările mă copleşeau. Primul peşte pe care am reuşit să-l prind, după zeci de încercări eşuate, a fost un caras mic cât palma unui copil, însă mie mi s-a părut că este cel mai mare din iaz. Eram foarte mândru de isprava mea. L-am ţinut în mână până acasă, spre a nu se amesteca cu celelalte exemplarele capturate de bunicul şi păstrate într-o căldare. Mătuşile mele mi-au ascultat cu îngăduinţă şi duioşie laudele, s-au arătat încântate de vrednicia mea şi au acceptat să-l păstreze într-un borcan cu apă spre a le arăta şi megieşilor de ce este în stare nepotul lor. A trăit acolo câteva zile, căci i se schimba des apa, până când Torcosu, motanul cenuşiu, l-a agăţat cu gheara, l-a scos din borcan şi s-a ospătat într-un ungher ferit de ochii stăpânilor.

Dispariţia carasului m-a mâhnit şi mi-a creat o repulsie faţă de felina care a nesocotit plăcerea mea. Am plâns cu hohote ca şi cum mi-ar fi murit cineva apropiat. În zadar mi-a pus bunicul în borcan un alt peşte, el nu mai avea valoarea celui dispărut. Am duşmănit felina lacomă până a murit de bătrâneţe şi, ori de câte ori am avut prilejul, i-am tras câte un bobârnac, aşa în semn de răzbunare pentru fapta rea pe care o făcuse.

În iazul bunicului am mai pescuit, dar nicicând nu am trăit clipe atât de fericite ca la primul succes. Până am ajuns la o vârstă care se scria cu două cifre, am acumulat şi ceva experienţă în ale unditului. Cunoşteam câteva specii de peşte de apă dulce, momeala lor preferată, iar undiţa o mânuiam cu mai multă îndemânare decât condeiul, deşi la şcoală mă număram printre elevii buni la carte. Mi-am desăvârşit ucenicia, mai întâi, zăbovind pe malurile iazurilor din satul Baranca. Adesea îl însoţeam pe Ghiţă, fratele mamei şi mezinul familiei Borcea, în aventurile sale la undit. De acea perioadă mă leagă şi amintiri neplăcute, care îmi stăruie în memorie, stârnindu-mi nostalgia acelor vremuri frumoase din anii copilăriei. Unchiul Ghiţă mă iubea mult, dar neastâmpărul şi ghiduşiile mele îl scoteau uneori din sărite şi atunci mă „teroriza“ pentru a mă disciplina. Luasem frica racilor, iar el, cu vreo şase ani mai în vârstă decât mine, profita de aceasta. Când nu eram cuminte, prindea un rac, îl lega cu o sfoară şi îl priponea pe mal ca pe o capră. Cum nu-i plăcea comportamentul meu, mă ameninţa că dezleagă racul şi îl trimite să-mi rupă nasul cu cleştii. Aflând de isprava fratelui mai mic, mătuşile mi-au luat apărarea, l-au certat, dar el totuşi s-a folosit de acest mijloc de şantaj. La Cristineşti, unde s-au mutat părinţii pe când împlinisem şapte anişori, era un iaz în spatele grădinii noastre. Fiind colmatat, apa nu depăşea jumătate de metru, aveam voie să merg la undit de unul singur. Acolo am prins primii lini, pe care i-am adus acasă în poala cămăşii de in, îmbibând-o cu mucozităţile de pe pielea lor şi primind, drept recompensă pentru această ispravă, două vergi la partea ruşinoasă. Până am terminat clasa a IV-a mi-am mai exersat şi consolidat deprinderile în ale unditului pe la iazurile din satul Poiana sau în preajma târgului Herţa.