Primii scobari

-Eu?!
Pai, nici nu imi mai aduc aminte cand nu am fost pescar. Imi aduc aminte ca pe la 6 ani ma furisam pe langa fusta bunicii si o tuleam, impreuna cu baietii, "in deal la lac", la pescuit. Nici nu mai are rost sa spun care erau improvizatiile, pentru ca majoritatea le cunosc.

Mai tarziu, pe la zece ani, mi-au cazut in mana doua "germine", pe care am dat o pereche de pui de porumbel, adusi de un unchi care lucra la armata, tocmai din golumbaria unitatii, si care se presupuneau a fi "obiectiv strategic".
Mai apoi, inarmat cu cele doua bete, imi trezeam fratele mai mic la ora 6 dimineata si tata ne ducea cu masina la "balta de la AVICOLA" din Caransebes. Seara ne recupera plini de namol si urme de muscaturi de lipitori, dar cu prada in sac. Si curata bietul tata la "reginute", spoi le prajea si le manca cu forta, doar ca sa ne faca sa ne simtim bine,chit ca avea in subordine trei pastravarii si ca aveam in frigider mai tot timpul cateva kilograme de pastravi.
Dupa un timp fratele meu m-a lasat sa fiu singurul pescar din casa, pentru ca a descoperit calculatorul. Am bantuit balta aia ani la rand, dar cel mai mare peste pe care reuseam sa-l prind era cam cat palma.
In 1994 am intrat la liceu si in prima zi din clasa a noua am cunoscut un coleg care era si el pescar.Logic ca
ne-am imprietenit la cataramasi am inceput sa mergem impreuna pe balta, pana intr-o zi cand exasperat de atatia carasei cat palma, colegul meu a zis:
-Ce-ar fi sa incercam si pe Timis?
Asta a fost clipa in care m-am virusat definitiv. Ne-am interesat, am ascultat, am furat de prin toate partile si in august 1995 pescuiam la mreana cu montura culisanta. Era ceva ireal, parca ma nascusem din nou, am aflat ce e drilul si asta imi dadea aripi. Noaptea visam cu ochii deschisi si imi imaginam ce fete au sa faca toti cand o sa-l prind pe ala mare...
Prada obisnuita erau mrene si moioage intre 200 si 500 de grame, iar drilurile nu erau chiar de lepadat. Apoi a venit ziua aceea, Doamne ce zi! Am ajuns pe malul Timisului tarziu, pe la ora cinci dupamasa. Ca de obicei am umplut malul cu tot ce aveam prin rucsac si mi-am facut painea de carlig cu putin ulei sa nu se lipeasca de maini. Primul lanseu...nimic; am recuperat sa-mi umplu carligul. Al doilea lanseu...nimic. Al treilea...
Eram de doua ore pe malul apei si nu aveam nici o mreana, apa era prea limpede si scazuta. Si cum ma foiam eu asa, am observat ca mai sus de mine, curentul era mai tare si erau si ceva sarituri.Mi-am luat batul si m-am dus vreo 30, 40 de metri in amonte de locul unde statusem.Am aruncat si am constatat, cu dezamagire, ca plumbul meu e prea usor pentru curentul ala si montura imi vine tot in mal. Am continuat sa lansez in speranta ca plumbul se va opri in spatele vreunui bolovan. Ca un facut, sariturile se inmulteau, se apropia seara, parca imi faceau in ciuda .Inca o incercare si reusesc, montura imi ramane pe vad, dar incep sa-mi fac probleme: "...daca a cazut painea din carlig ?; daca a intrat momeala sub piatra si nu o vede?; daca trage si ramane agatata in bolovan?". In timp ce pe mine ma chinuiau indoielile, mi s-a parut ca se misca varful batului care era supertensionat de curent, si totusi parca firul a luat-o contra apei si totusi parca...Nu am mai apucat sa-mi termin gandul, ca mi-am vazut batul cum cade de pe bolovanul care tinea loc de suport, si o ia la sanatoasa spre apa. L-am prins la mal, am recuperat putin din fir si am intepat ca sa fiu sigur...acum sa te tii, aveam impresia ca am agatat un bustean, dar m-am linistit cand a luat-o din nou contra curentului. Nu stiu cat a durat, nici de cate ori m-a intors de la mal, eram inspaimantat si imi repetam in gand mereu ca nu am voie sa o scap. M-am linistit doar in momentul cand, epuizata,a cedat si am reusit sa o tar pe pietrisul plajei. Stiu ca am tras-o vreo 6, 7 metrii pe pietrele alunecoase, departe de apa ca sa fiu sigur ca nu pleaca .M-am apropiat de ea si recuperam firul ca inecatul, ceva ma apasa pe tample, obrajii imi ardeau iar mainile imi tremurau si picioarele nu le mai simteam de la genunchi in jos .In sfarsit reusisem si din pacate nu era nimeni sa ma vada, era imensa, o visasem , avea in jur de trei kilograme. Apoi m-am uitat la ochii ei si parca erau rai, incruntati si asta ma facea sa nu-mi doresc sa o crut, insa respiratia, horcaitul ala pe care il are mreana , senzatia ca se sufoca, faceau sa-mi fie mila . Cu toate astea nu mi-a trecut nici o secunda prin cap ca as putea sa-i dau drumul, era a mea si trebuia sa o duc acasa si sa ma laud.
In ziua aceea nici nu am mai pescuit, am strans, m-am urcat pe bicicleta si am pedalat intr-un suflet spre casa. Am intrat pe usa ca un uragan si spre bucuria mea toti erau acasa si mai aveam si musafiri. Cu o licarire de savant dement in privire, am scos din rucsac superbitatea aia de peste si i-am intrebat pe cei prezenti: